Simplitate

 

E-atât de simplu

să vedem,

perfecțiunea/„imperfecțiunii”

noastre,

din mine, din tine

și tot ce este existență

a Naturii,

căci tot și toți suntem natură

și noi și tu și eu și asfințitul ce dispare,

cu noaptea care vine

și răsărit de soare,

chiar dacă nu-înțelegem,

sau nu găsim

ca răsărit

frumosul nopții,

sau ura ca iubire dintre noi,

din vina noastră,

că nu privim adânc

în sufetul naturii

care suntem

și-n care existăm.

Un paradox ce naște nemurirea,

știind că totul e

nemuritor,

ca veșnic și etern,

oricât de mic sau mare ni se pare,

infinitul nostru sau nelimitatul nemuririi.

Unde și când știința noastră

e perenă, limitată,

știutul nostru nelimitatul ei perfect,

nelimitat de mare.

Căci tot ce este pentru noi

e doar Natură,

doar absolut de relativ,

ca virtual de umbre și iluzii,

pe care credem că-l putem

cuprinde sau cunoaște, ca știință.

Acea știință, ca utopie sau dorință,

ce nu-și respectă propria-i natură,

acolo când și unde,

 

„nimic nu s-a pierdut

și nu se pierde,

nimic nu se câștigă,

căci totul se transformă” prin contrarii, ce nu „se anulează reciproc”.

 

Nemuritori, perfecți și imperfecți,

ca veșnici și eterni,

acum și dincolo de noi

și noi și tu și ei

ca orice conținut sau entitate/univers.

Oricât de mult am aduna,

am diviza sau înmulți,

perfecțiunea rămâne tot perfecțiune,

la fel ca „imperfectul” nostru,

al naturii sau universului întreg,

într-o Perfecțiune/„imperfectă”,

nelimitată și nemuritoare,

ce trece dincolo

de limita perenității noastre

„imperfecte”.

Suntem prea mici

ca să cuprindem nelimitatul Ei de mare,

deși suntem Perfecțiune,

ca parte sau secvență

a tot ceea ce-a fost

și  este sau va fi Natură.

Ea e prea mare pentru noi

să ne cunoască,

noi suntem mult prea mici

ca s-o cuprindem,

căci suntem doar nelimitat

ca efemer al Ei de mic,

într-un nelimitat al ei de mare,

doar permanent de mic

într-un perfect de mare,

nemuritor în veșnicul/etern al existenței

ca Natură.

Doar un peren și „imperfect” într-un perfect, ca paradox de armonie și normal,

pe cât de simplu de-nțeles

pe-atât de greu de acceptat

ca paradox, neînțeles,

de armonie și normalitate.