https://thephilosophyofnature.com/

 De ce ne pare rău?

De ce să-mi pară rău acum,

de ceea ce am fost,

de ceea ce sunt,

de ceea ce voi fi,

în egoismul meu,

uman sau științific?

Nu suntem, n-am fost și nu vom fi

proprietarul existenței noastre,

Nici eu,

Nici tu

Nici alții, nici o dată.

Suntem destin/fatalitate de natură,

pe cât de logică, ilogică la fel,

Ca paradox/absurd de „imperfect”/perfect,

Pe cât de logice, ilogice la fel,

fatalitate și destin ce aparține,

naturii care suntem,

naturii-n care existăm

și-atunci, și-acum și-n tot de-a una.

Atunci de ce vă pare rău

În egoismul vostru

că dăm cândva ce n-am avut,

ce nu-i al nostru,

ce nu va fi sau nu avem,

sau ce-am primit cadou doar provizoriu,

în infinitul care suntem,

nelimitatul care-am fost

și-n care vom mai fi,

de-a pururi?.

De ce ne pare rău acum la toți,

în egoismul meu și-al nostru

și mie, ca și vouă,

de ceea ce am fost,

ceea ce suntem încă

și ceea ce vom fi,

în egoismul nostru,

uman și științific sau laic și teist ?.

Mi se limitează postările și nu mai pot posta pentru toți membrii și toate grupurile sau persoanele care ne urmăresc sau pe care le urmărim, ca fiind prea multe postări. Ne cerem scuze.

 Valoare

Ca natură non dialectică  a dicţionarului clasic „valoare” este,

„VALOÁRE, valori, s. f. I. 1. Însușire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea; suma calităților care dau preț unui obiect, unei ființe, unui fenomen etc.; importanță, însemnătate, preț, merit. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump, de preț; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ◊ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arăta, a demonstra importanța, calitățile esențiale ale unei ființe, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoană vrednică de stimă, cu însușiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritivă. II. 1. (Ec. pol.) Muncă socială necesară pentru producerea unei mărfi și materializată în marfă. ◊ Valoare de întrebuințare = proprietate a unui lucru de a satisface o anumită necesitate a omului sau a societății. Valoare de schimb = raport, proporție în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. 2. (Concr.) Marfă. 3. (Comerț, Fin.) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc. ◊ Valoare comercială (sau de circulație) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piață; curs. ♦ Înscris (cec¹, cambie, obligațiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pământ etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Mărime matematică asociată unei mărimi fizice (după un anumit procedeu de măsurare), permițând compararea mărimii cu altele de aceeași natură. ◊ Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice când nu se ține seamă de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operații matematice etc. 5. (Muz.) Durata absolută sau relativă a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obținut în pictură prin alăturarea a două nuanțe diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanță de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”.

Prin convenţie, importanţă a unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca semnificaţie/însemnătate, însemnătate ca stare sau realitate, semnificaţie ca situaţie sau natură, valoare ca iluzie a semnificației naturii, valoare a situaţiei ca sistem, valoare umană sau ştiinţifică, cost sau preț, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvenţional „valoare” este,

„virtualul importanței”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul importanței ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„valoare.unicitate”

convenţie ca percepţie a virtualului importanței unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice valoare al unicităţii este un virtual al importanței percepute al ei iar orice iluzie a importanței o valoare.unicitate dincolo de percepţie. Valoarea.unicitate o simultaneitate/dialectică sau valoare/extravaloare (nevaloare) ca situaţie/stare a unicităţii,

-  situaţie,

„extravaloare”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„valoare”,

convenţie ca percepţie a extravalorii situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice valoare este o extravaloare percepută a ei iar orice extravaloare o valoare dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi valoare cu aceiaşi extravaloare ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extravaloarea cu valoarea, semnificația, însemnătatea sau importanţa, nevaloarea sau antivaloarea, inexistența lor ca avaloare sau non valoare, etc., ştiind că orice extravaloare este o valoare dincolo de percepţie ca situaţie, 

-  stare, 

„extravaloare ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„valoare.stare”,

convenţie ca percepţie a extravalorii stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice valoare a stării este o extravaloare percepută a ei iar orice extravaloare o valoare dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi valoare cu aceiaşi extravaloare ca stare,  

-  situaţie ca sistem

„extravaloare ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„valoare.sistem”, 

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extravalorii situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice valoare, a situaţiei ca sistem, este o extravaloare percepută a ei iar orice extravaloare o valoare dincolo de percepţie a situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extravaloarea, situaţiei ca sistem, cu valoarea, semnificația, însemnătatea sau importanţa, nevaloarea sau antivaloarea, inexistența lor ca non valoare sau invaloare, cost sau preț, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extravaloare este o valoare dincolo de percepţie a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor ca egal, inegal și identic, etc., orice valoare devine umană sau ştiinţifică, preț, valoare, semnificaţie, însemnătate, importanţă, laic/teiste, etc., măsură sau măsurabil precis. Cu contrarii care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul Lavoisier. Ca virtual de iluzii și umbre ale naturii umane sau științifice despre extravaloare, valoare, semnificație, însemnătate sau importanţă, nevaloare sau antivaloare, inexistența lor ca non valoare sau invaloare, cost sau preț, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „valoare” este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extravalorii”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a valorii/extravaloare”,

sau al dialecticii nevalorii virtualului importanţei situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antivalorii”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a valorii/antivaloare”,

sau al dialecticii nevalorii virtualului importanței situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Alt fel spus orice valoare este de fapt o extravaloare, ca alt sau alt fel de valoare dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe și părți neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Plecând de la dialectica evaluării ca valoare/extravaloare sau particularul ei uman și științific ca valoare/nonvaloare, putem spune fără să greșim sau să ne autolimităm, că valoarea este simultaneitatea/dialectică a secvenţelor sau părților neconvenţionale ale extravalorii sau  non valorii ei, sau supraunitarul dialecticilor respective, după caz.  Ca unicitate şi particular al ei neconvenţional, nu există nimic, nicăieri şi niciunde, fără valoare ca nonvaloare sau doar valoare. Cu sau fără limite, excepţii, repere, absurd sau imposibil, nedeterminări în sens clasic, etc. Cu atât mai mult ca perfecțiune/imperfecțiune a devenirii și transformării lor. În lipsa reperelor, situațiilor sau sistemelor de referinţă nu există şi nu poate exista antivaloare, ca opus sau contrar al ei, fără să uităm că noi şi convențiile noastre pot și putem cuprinde sau defini, compara sau raporta şi incomparabilul, absurdul, „imposibilul” sau inexistenţa, ba chiar şi nelimitatul, etc., prin convențiile noastre limitate şi paradoxul lor absurd, datorită punerii uneia sau mai multor condiţii de existenţă.  Adică acolo unde există valoare cu siguranță există, antivaloare şi nevaloare a ei şi invers, chiar dacă noi sau alții nu putem compara sau raporta valorile sau extravalorile respective. Tot o dată trebuie ținut cont că valoarea şi antivaloarea sunt elemente ale evaluării în general sau valoare și nonvaloare ca uman sau știință, față de repere, situații sau sisteme de referință. Extravaloare, antivaloare sau non valoare, pot fi excepțiile sau nedeterminatul, absurdul sau imposibilul, etc., în limitele condițiilor de existență ale convenției respective sau dincolo de ele, după caz, inexistența lor sau a valorii de la acre pleacă. Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă dar și dincolo de ele. 

 

În concluzie,

valoarea este doar un element al evaluării oricărui conţinut sau entitate/univers ca o consecinţă a evaluării. Evaluare ca particular al calității ca bun/bine/rău, de la care pleacă orice valoare și particular al ei. Aici și acum trebuie să facem o precizare esențială deoarece există evaluări ca natură logică sau cele care nu se pot vinde și nu se pot cumpăra. În aceiași clipă/moment în care există valori care se pot vinde și cumpăra. Cele care nu se vând și nu se cumpără, depind de valoarea pe care o dă natura care suntem și în care existăm cu contării care nu se anulează reciproc fiind nelimitate. Cele care se vând și se cumpără sunt  evaluate și au valori date de conținuturi sau entități/univers, corpuri sau obiecte/fenomen, etc. La urma urmei valoarea ca și nonvaloare sunt doar o trăiri, emoții sau sentimente ale dialecticii evaluării ca valoare/extravaloare în general, valoare/antivaloare ca sistem sau doar valoare/nonvaloare în particularul lor uman sau ştiinţific, unde şi când extravaloarea și antivaloarea devin nonvaloare conform definițiilor clasice. Ca orice dialectică și dialectica evaluării ca valoare/extravaloare, valoare/antivaloare sau doar valoare/nonvaloare are trăirile ei ca emoții/sentimente, supraunitar, unitar sau subunitar al lor. Nonvaloarea în sens clasic este doar neputința, umană sau științifică, sau mai exact limita oricărui dicționar convențional, care dau multe exemple dar le lipsește esența înțelegerii ca semnificaţie neconvenţională dată de noi ca simultaneitate/dialectică. Definiţiile clasice nu constată, pe de o parte, că valoarea este un element al evaluării ca supraunitar al dialecticii ei comparat sau comparativ cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Pe de altă parte nu ea în considerație contrariile care „se anulează reciproc”, opusul sau contrarul ei ca antivaloare chiar dacă poate constata negativul oricărei valori relativ ușor. Mai mult nonvaloarea presupun elipsa valorii care duce implicit și la lipsa antivalorii și valorii  însăși de l acare a plecat. Deoarece în lipsa valorii nu poate exista opusul sau contrarul ei și o dată cu ele nu poate exista evaluare. Alt fel spus în lipsa dialecticii nu poate exista simultaneitate și invers.   / 

 

Vasul chinezesc (pagină de roman)

Admiram un vas în lumina unei zile de vară și ce frumos era. Culori atât de vii, bine definite pe o suprafațatele vasului de porțelan. Așa spune povestea dar s-a spart în multe secvențe, părți sau bucăți în povestea lui.

-  Ce păcat.

-  Nu trebuie să îți pară rău vasul a rămas chiar dacă s-a

transformat în cioburi. Este doar o alt sau alt fel de

perfecțiune/„imperfectă” a naturii care suntem și în care existăm.

-  S-a spart de mult, de-atunci de când era povestea lui, chiar dacă încă mai există.

-  Un paradox atât de logic în devenirea și transformarea lui nemuritoare ca existență a inexistenței sau doar absurd și „imposibil”. Un paradox în care totul se transformă iar un absurd ce se rezolvă,  chiar dacă paradoxul are o logică a lui ca transformare iar absurdul se poate rezolva, cuprinde sau defini.

-  Cum așa.

-  Simplu, transfromarea ca alt sau alt fel de conținut sau cor, în cazul nostru secvențe, părți sau cioburi, în aceiași clipă/moment în care rezolvarea absurdului este refacerea dincolo de moment sau spațiu/timp vasului pierdut de mult.  Din cioburile care sunt ca alt sau alt fel de vas chinezesc, uneori greu de sesizat față de originalul care a fost, dacă nu știi.

-  Interesant dar nu pare simplu de loc.

-  Și totuși paradoxul naturii este de o simplitate descurajantă. Ea nu cunoaște tot ceea ce cunoaștem noi, nici nu are tehnologie în acest sens, chiar dacă este  tot ceea ce suntem ca natură și noi și natura în care trăim sau existăm. Pentru că știe și cunoaște tot ceea ce știm și cunoaștem noi, cu știința și tehnologia de care ne folosim, prin noi sau ceea ce este  natura care suntem și în care existăm. Ca secvențe sau părți ale ei.

-  Să înțeleg că dincolo de secole sau milenii  când cineva sau ceva descoperă cioburile lui, va descoperi cu siguranță povestea ca alt sau alt fel de poveste a vasului chinezesc.

-  Mai mult nu descoperă povestea lui doar ca existență ci și ca formă și spirit, în variantele lor ca paradox dar și ca absurd sau „imposibil” al lui care a fost și care este și va fi nelimitat.

-  Ca și noi dincolo de noi în nelimitatul nostru ca limitat/extralimitat dar mai ales ca perfect/„imperfect” al nostru, al naturii care suntem și în care existăm.

-  Vezi că știi prin natura ta și ceea ce nu cunoști sau cuprinzi încă prin propria educație? Acesta este exemplul

perfecțiunii/„imperfecte” ca paradox/absurd al existenței cu inexistența refăcute și nu păstrate sau reproduse întocmai.

-  Să-nțeleg că deși „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul devine și se transformă nelimitat”, ADN-ul sau tiparul Unicității sau Lui Dumnezeu merge mai departe?

-  Desigur prin faptul că noi, orice conținut, corp, etc. suntem secvențe parte sau cioburi ale lor, fără imite, excepții, nedeterminat, entități bine definite, etc.

-  Asta vrea să fie perfectul/„imperfect” al naturii.