De ce să-mi pară rău?
De
ce să-mi pară rău acum,
de
ceea ce am fost,
de
ceea ce sunt,
de
ceea ce voi fi,
în
egoismul meu?
N-am fost, nu suntem
și
nu putem să fim,
stăpânii existenței
noastre,
nici eu, nici tu nici alții,
nici o dată.
Noi suntem destin/fatalitate, al naturii
pe cât de logică,
ilogică la fel,
un paradox/absurd
și
„imperfect”/perfect al ei
și-acum
și
dincolo de noi.
Doar „imperfect” al ei etern,
Ca gânduri, câmpuri și
idei
Ea doar perfecțiunea
noastră limitată
Pe cât de logică,
ilogică la fel.
Fatalitate
și
destin
ce aparține,
naturii care-am fost și
care suntem,
naturii-n care-am existat mereu
și-atunci
și-acum
și-n
tot de-a una.
Atunci de ce ne-ar pare rău
În egoismul nostru
că dăm, cândva, ce n-am avut,
ce nu avem și nu putem păstra
sau duce
mai departe?
Natura ne-a dat cadou o viață,
De dincolo de noi
Prin cei care au fost
și
care nu mai sunt,
căci viața merge mai departe,
la cei ce vor veni
și
dincolo de toți.
În infinitul de tăcere
din noi
și
dincolo de noi,
nelimitatul de tăcere
care suntem
și-n
care existăm,
sau viața ce-o primim
și-o
dăruim la fel.
Să nu ne pară rău
că dăm ce am primit
de la părinții și bunicii noștri,
s-o dăruim
la fel,
urmașilor ce vor veni,
Naturii care suntem
și-n
care existăm.