Simultaneitate

Ca natură nedialectică  a dicţionarului clasic „simultaneitate” este,

„SIMULTANEITÁTE s. f. Însușire a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane (1); existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. simultanéité.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink”,

sau,

„SIMULTANEITÁTE s. f. Însușirea a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane (1); existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism. [Pr.: ne-i-] – Din fr. simultanéité.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink”.

Trebuie să depășim sau să eliberăm simultaneitatea,  umană sau științifică limitată la „Însușire a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane”, sau „existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism”, etc. Neconvențional definită de noi prin semnul/simbol „  ” sau „  ” ca simultaneitate  multiplă sau complexă iar „/” ca simultaneitatea simplă sau elementară, fără a le limita sau confunda cu integralele matematice sau alte semne/simbol, definite de noi mai departe dincolo de limitele lor convenţionale ale dicţionarelor clasice, alte filozofii convenționale sau ceea ce știm sau credem că știm despre ele, etc. .

Prin convenţie, coexistență a unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca sincronism/concomitență, concomitență ca stare sau realitate, sincronism ca situaţie sau natură, simultaneitate ca iluzie a sincronismului naturii, simultaneitate a situaţiei ca sistem, simultaneitatea umană sau științifică, asociere, interdisciplinaritate, dualitate, simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, laic/teiste, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvenţional „simultaneitate ” este,

„virtualul coexistenței”, 

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul coexistenței ca unicitate”, (natură/realitate)

convenţie ca metaforă a situației/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„simultaneitate.unicitate”,

convenţie ca percepţie a iluziei coexistenței unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice simulatenitate a unicităţii este un virtual al coexistenței  percepute a ei iar orice virtual al coexistenței o simultaneitate.unicitate. Simultaneitatea.unicitate o simultaneitate/dialectică sau simultaneitate/extrasimultaneitate (nesimultaneitate) ca situaţie/stare a unicităţii,  

-  situaţie,

„extrasimultaneitate”,

convenţie ca metaforă a situației sau naturii ei sau,

„simultaneitate”,   

convenţie ca percepţie a extrasimultaneităţii situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice simultaneitate este o extrasimultaneitate percepută a ei iar orice extrasimultaneitate o simultaneitate dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiași simultaneitate cu aceiaşi extrasimultaneitate ca situaţie. În condițiile în care nu trebuie confundată extarsimultaneitatea cu simultaneitatea, sincronismul, concomitența sau coexistența, nesimultaneitatea sau antisimultaneitatea, inexistenţa lor ca non simultaneitate sau in simultaneitate, etc., ştiind că orice extrasimultaneitate este o simultaneitate dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură, ca situaţie,                  

-  stare,  

„extrasimultaneitate ca stare”

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„simultaneitate.stare”,   

convenţie ca percepţie a extrasimultaneităţii stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii ca stare. Unde şi când orice simultaneitate a stării este o extrasimultaneitate percepută a ei iar orice extrasimultaneitate o simultaneitate dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi simultaneitate cu aceiaşi extrasimultaneitate ca stare,     

-  situaţie ca sistem,     

„extrasimultaneitate ca sistem”, 

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„simultaneitate.sistem”,        

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrasimultaneităţii situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice simultaneitate, a situaţiei ca sistem, este o extrasimultaneitate percepută a ei iar orice extrasimultaneitate o simultaneitate dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi simultaneitate cu aceiaşi extrasimultaneitate, a situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Şi în acest caz extarsimultaneitatea, situaţiei ca sistem, nu trebuie confundată cu simultaneitatea, sincronismul, concomitența sau coexistența, nesimultaneitatea sau antisimultaneitatea, inexistenţa lor ca non simultaneitate sau insimultaneitate, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extrasimultaneitate este o simultaneitate dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură, a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil al situaţiei ca sistem. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice simultaneitate devine umană sau ştiinţifică, asociere, interdisciplinaritate, dualitate, simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, laic/teiste, etc., măsură sau măsurabil precis. Cu contrarii, opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință despre extrasimultaneitate, simultaneitate, sincronism, concomitență sau coexistență, nesimultaneitate sau antisimultaneitate, inexistenţa lor ca non simultaneitate sau insimultaneitate, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.   

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „simultaneitate” a situaţiei este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extrasimultaneităţii”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simultaneităţii/extrasimultaneitate”,

sau al dialecticii nesimultaneităţii virtualului coexistenței situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor antisimultaneităţii”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simultaneităţii/antisimultaneitate”,   

sau al dialecticii nesimultaneităţii virtualului coexistenței situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Alt fel spus orice simultaneitate este de fapt o extrasimultaneitate, ca alt sau alt fel de simultaneitate dincolo de percepţie şi invers, ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Ca să înțelegem clar și corect ca semnificaţie ce este simultaneitatea dar și dialectica ei, trebuie să plecăm de la faptul că simultaneitatea este echivalentul unității dialectice neconvenționale ca dimensiune unică a oricărui conținut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, definiție sau axiomă/convenţie a ei, etc. Unde și când conținutul este unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc., după caz, iar entitatea/univers dialectica simultaneității respective. Prezentată de noi la începutul lucrării  ca trăire a dialecticii în variantele ei neconvenţionale. Limitat virtual, iluzii și umbre corpul este unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, iar obiectul/fenomen sau ființa/lucru, după caz, dialectică a oricărui cop, inclusiv limitat la, uman, umanitate și știință ca definiție sau definiții clasice și non dialectice a lor. Matematic avem unitatea matematică dar nu în sens clasic unde și când „1” este unitatea matematică non dialectică sau indialectică, cu sau fără natură, după caz. Orice cifră sau număr este și poate fi o unitate matematică, având în vedere pe de o parte că orice număr sau cifră are multipli și submultiplii ei. La fel ca orice conținut sau entitate/univers de alt fel. Pe de altă parte orice cifră sau număr, semn/simbol sau înțelegere ca semnificaţie, literă sau cuvânt, corp sau obiect/fenomen, axiomă sau convenție, etc., poate fi substituit prin unitatea matematică „1” și invers. Și are multiplii și diviziuni specifice infinite, nenumărate sau nelimitate, după caz. Totodată să nu uităm că există relația modelării matematice care se scrie neconvențional, 

1j = 0j/∞j,

care trebuie înțeleasă ca semnificație ca simultaneitate limitată, care cuprinde sau definește unitatea dialectică matematică în sens neconvențional și simultan/dialectic. Respectiv,

1sim.dialj = 1λj/0λj/∞λj,

sau

1sim.dialj = 1j/0j/∞j,

 după caz, dacă subînțelegem unitatea și dialectica ei de aceiași natură. Care poate fi orice cifră sau număr, cu sau fără natură sau ca virtual de iluzii și umbre, semn/simbol sau înțelegere ca semnificaţie, literă sau cuvânt, corp sau obiect/fenomen, etc. Unde și când unitate, 1sim.dialj, este simultaneitatea dialectică, iar 1λj sau 1j, este simultaneitatea ca unitate sau uitate dialectică ca dimensiune unică matematică iar unde și când 0j/∞j, este dialectica ei neconvențională simultan/dialectică de secvențe sau părți.  

Atunci când am definit unitatea dialectică am precizat că această unitate nu este o axiomă, cifră sau număr, etc. ci este o trăire ca armonie a dialecticii oricărui conținut sau entitate/univers, virtual de iluzie sau umbră a lui conținutului respectiv la care nu se poate compara sau raporta dialectica lui, față de repere, situații sau sisteme de referință. Putând spune că nu există chiar dacă există, ca paradox, armonie și normalitate  a lui. Unde și când matematic, științific ca percepție sau metaforă, etc., putem trăi dialectica respectivă când ca  zero când ca infinit, sau poate fi înțeleasă ca semnificație și zero dar și infinit, separat sau împreună. Unitatea ei  dialectică fiind trăită ca o constantă aparentă, non sau indialectică, cu sau fără natură, după caz. Comparat comparativ sau raportat cu repere situații sau sisteme de referință, unitatea dialectică poate fi trăită ca zero raportat la infinit dar poate fi trăită ca apariție sau axiomă după caz, indiferent de conținutul sau entitatea/univers pe care o cuprinde, cunoaște sau definește. La fel cum orice reper poate fi relativ sau absolut, comparat, comparativ sau raportat la repere, situații sau sisteme de referință, care cuprinde și definește reperul simultan/dialectic., în oricare variantă a lui știind și cunoscând că orice conținut sau entitate/univers este și poate fi un  reper, indiferent de situație, natură sau organizare. Reper care poate fi relativ dacă îl raportăm la absolut și poate fi absolut dacă îl raportăm la relativul sau relativurile lui, așa cum reiese și din adevărurile neconvneționale, (adevărul reperului) ca dialectică, prezentate simplificat la începutul lucrării.  Cu condiţia să nu limităm înţelegerea ca semnificație a simultaneității la definiţiile clasice, alte filozofii convenţionale, ceea ce știm sau cunoaștem despre ele, etc., anterioare prezente sau viitoare. Cu atât mai mult doar la „Însușire a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane”, în sens clasic. Știind că totul este o simultaneitate/dialectică, neconvenţională de secvențe și părți și nu doar „existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism”, cu atât mai mult asociere, dualitate, interdisciplinaritate, etc. În condițiile confuziilor definițiilor clasice între simultaneitate, sincronism sau „coincidență în timp” sau al limitării definițiilor doar la „acțiuni, fenomene”, etc., a corpurilor, obiectelor sau fenomenelor, lucrurilor sau ființelor, etc. neglijând sau neluând în discuție, universul lor interior/exterior, nelimitat. Alt fel spus trebuie să înțelegem ca semnificaţie că simultaneitatea este expresia unei dialecticii şi invers dacă ţinem cont de simultaneitatea lor dialectică de secvenţe și părți neconvenţionale, nu ca domeniu, tot sau destin al lor, etc. Nu se poate discuta de simultaneitate sau dialectică, absolut sau relativ, etc., separat sau împreună, decât o dată cu apariția reperelor, situațiilor ca repere sau sisteme de referinţă, comparat, comparativ sau raportat la ele, dincolo. Dincolo de ele sunt orice conținut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen este sau sunt doar dialectică neconvențională de secvențe și părți.

Alt fel spus simultaneitatea este și poate fi orice unicitate, conţinut sau entitate/univers, inclusiv particular al lor, etc., ca definiție, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Putem da nenumărate exemple ca simultaneitate și dialectică a ei dar le-aţi întâlnit şi le veți  întâlni la fiecare pas. Substanţă și materie/energie, natură și vibraţie/rezonanță, organizare și haos/sistem, parte/întreg sau individ/grup, etică și moral/extramoral,  evoluție și multiplicare/divizare, definiţie și axiomă/convenție sau conţinut și entitate/univers,  etc., ca situații sau stări, separat sau împreună, în condițiile în care totul este o simultaneitate/dialectică, neconvențională de secvențe și părți, separat sau împreună, ca paradox, armonie și normalitate a lui. Noi am propus semnul/simbol al înțelegerii noastre ca semnificație al simultaneităţii simple, „/”,şi semnul/simbol  sau „ ” ca simultaneitate accelerată sau complexă, unde şi când chiar dacă specificația de simplă, accelerată sau complexă dispare pe parcursul lucrării ea rămâne subînțeleasă. Această definiție de simultaneitate prezentată de noi ca expresie sau termen generic al unicităţii sau particularului ei înseamnă de fapt un tot care include şi dialectica totului respectiv ca adevăr sau dimensiune unică a ei, ca secvențe sau părți, tot sau șir, relaţii ale lor, etc.  

Orice relație în sens clasic, ca formulă, este doar aparent constantă prin convnețiile lor specifice, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Dincolo de convenții și convențional ca virtual de iluzii și umbre, formula devine relație ca natură, ca expresia a unei simultaneități/dialectice, chiar dacă limităm relația la legi și norme sau formule ca gânduri sau idei umane și științifice. În acest sens să dăm câteva exemple umane sau științifice, plecând de la matematică sau operațiile ei simple sau accelerate, de la formula relativității lui Einstein sau oricare altă formulă științifică, metaforă sau percepție, care sunt de fapt simultaneități/dialectice, convenţionale. Pentru început, să luăm formula matematică a operațiilor matematice de adunare care este inversul scăderii. În matematică nu se face diferența între regula principiului ca natură și norma  legii ca virtual de iluzii și umbre ale ei, relație ca natură și formulă ca virtual de iluzii și umbre ale ei, etc., inclusiv ca uman sau ştiinţă, convenții sau punere de condiţii de existenţă ale lor. Din acest motiv noi facem diferența sau specificația că una este regula și alta norma, una este principiul și alta legea ca principiu, una este regula și alta norma la fel cum una este relația naturii și alta formula ca virtual de iluzii și umbre ale ei, inclusiv umane sau științifice. Chiar dacă limitat la uman, umanitate sau știință plecăm de la contrarii care „se anulează reciproc„ iar operațiile matematice sunt reversibile. Aparent constante, prin convenție, etc., unde și când negativul este opusul sau contrarul pozitivului. Orice formulă matematică pentru noi regula este iluzia relației, regula ca iluzie, relația ca natură, etc. Astfel,

a-a = 0

sau

a+b = c,

sunt norme și formule matematice dar nu reguli sau relații simultan/dialectice și neconvenţionale ale naturii. Sunt constante și invariabile datorită convențiilor noastre prin punerea unor condiţii de existenţă, limitate, pline de nedeterminări, entități bine definite, absurd sau „imposibil”, etc., umane sau științifice, chiar dacă aceste formule pot fi extrapolate sau generalizate și dincolo de uman, umanitate și știință, ca percepție sau metaforă. Aceste formule sau operații matematice pot fi scrise ca relație a naturii simulatenitate/dialectică neconvențională de secvențe și părți, după caz,  prin convenție,

a/b ≅ c,

sau

c ≅ a/b,

unde și când „a/b” este dialectica iar „c” este simultaneitatea lor ca unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc. Unde și când simultaneitatea/dialectică neconvențională cuprinde sau definește toate operațiile matematice în aceiași clipă/moment al lor, de la adunare și scădere la integrală sau lege de compoziție, etc.  relația putând fi scrisă în variante diverse ca și formulele matematice clasice adică

a/b/c ≅ 0,      

sau

a+b -c = 0,   

pentru adunare,

a-b-c = 0,   

pentru scădere,

axb:c = 1,

pentru înmulțire,

a:b:c = 1,

pentru împărțire,

A-  = c

sau

A-  – c =0,

similar formulei matematice

F-  – c =0,

a calcului integral, etc. Toate aceste variante având fiecare condiții specifice de existență și fiind cuprinse sau definite într-o lege de compoziție. Simultaneitatea lor cuprinzând toate operațiile matematice cunoscute sau încă necunoscute în sens neconvențional. La fel cum putem discuta  orice formulă sau normă matematică, umană sau științifică în general, laic/teistă, metaforă sau percepție, etc. Plecând de la generalități matematice limitate de condițiile lor de existență,  

-    calcul integral,

   ≅ F + c,  

-    suma matematică,

   ≅ k,

-    intersecție,

 ≅ C,

-    reuniune,

 ≅ C,

-    sau produsul generalizat,  

 ≅ C,  etc.,

ca simulatenitate/dialectică și neconvenţională, de secvențe și părți, umane sau științifice, ca metaforă sau percepție, care nu mai sunt limitate doar la cifre și numere ci sunt generalizate la orice conținut sau entitate/univers inclusiv orice particular al lor.  De restul trebuie să se ocupe omul, umanitate și știința lor, având în vedere că noi nu facem matematică sau știință ci filozofie a naturii ca știință, percepție/metaforă  simultan/dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz, laic/teistă, etc. 

Toate aceste exemple şi oricare altele, ca formule sau norme, virtual de iluzii și umbre ale naturii nu principii și reguli ale ei, duc implicit la extrapolarea umanului, umanității și științei. La fel ca orice formulă sau normă, fizică, chimică, teistă sau laică, teistă, judiciară, socială, etc. Ca exemple, putem da,

-    relativitatea,

E = mxc²,

și

E ≅ m/c²,

-    forța,

F = mxa,

și

F ≅ m/a,

-    lucrul mecanic,

L= fxd,

și

L≅ f/d,

cu sau fără natură după caz, etc. 

Toate sunt simultaneități/dialectice și neconvneționale chiar dacă unele limitate la uman sau știință în sens clasic ca asociere, dualitate sau interdisciplinaritate, etc., ca virtual de iluzii și umbre, ca natură dincolo de virtualul lor limitat. Desigur fiecare cu înțelegerile specifice ca semnificaţie convenţionale sau neconvneționale și condițiile lor specifice de existență. Ca uman sau știință sunt convenții ca neconvențional extrapolări ale convențiilor ca extraconvenţii sau alt sau altfel de convenţii. Alt fel spus simultaneități/dialectice și neconvneționale de secvențe sau părți, după caz. Dacă în variante convenţionale au condițiile lor de existență specifice, prin convenții, umane sau științifice, evident neconvenționalul le eliberează de aceste limite sau convenții, convenționalul lor devenind doar cazuri particulare ale neconvenţionalului ca uman sau știință, metaforă sau percepție sau al naturii. Totodată dependente/independent de transformare și devenire, clipă/moment, loc/vreme sau spaţiu/timp, perfect/„imperfecte”, etc. Un argument, în acest sens, că definiţiile clasice sunt absolut/relative ca dependente/independent ca virtual al naturii, nu natura însăși, este faptul că deși aparent sunt constante sau entități bine definite, se admite absolut/relativul lor, chiar dacă nu se ia în discuție haosul și indiferența lui întâmplare a oricărui sistem, inclusiv uman sau științific. Chiar dacă știm și cunoaștem că orice sistem are un haos al lui ca indiferență/întâmplare sau că există indiferență și întâmplare, indiferent de situație, natură sau organizare dar și de voința noastră. Recunoscând absolut/relativul lor admitem implicit că nu există constante sau entităţi bine definite ca și invariabilul lor. Formulele relativității lui Einstein nu specifică dependența/independența ei de dimensiunea unică sau unitatea dialectică a devenirii sau transformării, motiv pentru care este doar o formulă ca virtual de iluzii și umbre, limitată, nedeterminată, absurdă sau „imposibilă” care nu respectă principiul naturii lui Lavoisier iar contrariile, opusul sau contrarul „se anulează reciproc”. Prin eliberarea ei de limitele, umane sau științifice, va cuprinde toate variantele ei umane sau științifice, ca relație sau regulă, cu toate variantele ei ulterioare. În plus apare dependent/independentul ei de transformare și devenire, unde și când toate elementele ei nu mai sunt constante decât dacă punem condiții specifice de existență. Mai mult nu mai avem limite, nedeterminări, absurd sau „imposibil”, etc., în condițiile în care omul, umanitate și știința, acceptă relația ca o constantă ca și elementele ei prin convenție, și punerea lor de condiții de existență. Chiar dacă, dincolo de convenție și convențional nu sunt constante ca natură. Energia, viteza  luminii și masa nu pot fi constante pe de o parte deoarece sunt în permanență afectate de universul lor interior și exterior, pe de altă parte nu există nimic, nicăieri nici unde și nici și nici o dată, entități bine definite, constante sau invariabile, pe o devenire și transformare a lor perfectă.  În acest sens,

E = mc²,

este doar o formulă sau normă convențională ca entitate bine definită, aparent constantă sau invariabilă, ca uman sau ştiinţă, dar mai ales un caz particular al relației relativității neconvenționale simultan/dialectice promovată de noi prin Filozofia Naturii ca relație sau regulă, după caz, a naturii. Ca formulă sau normă limitată la umanul, umanitatea și știința noastră ea este un absolut, numai datorită convențiilor noastre și condițiilor lor de existență. Dincolo de limitele ei umane sau științifice, dacă se introduce dependența/independență de loc/vreme a devenirii sau spaţiu/timp a transformării, formula devine o relație sau regulă simulatenitate/dialectică și neconvenţională a oricărei situații, conținut sau entitate/univers, nu doar virtual de iluzii și umbre, ale naturii ca uman sau știință. În caz contrar rămâne o simplă formulă sau entitate bine definită, constantă sau invariabilă aparent, ca limitare sau caz particular convențional, uman sau ştiinţific, care nu respectă nici măcar principiul naturii lui Lavoisier iar contrariile, opusul sau contrarul „se anulează reciproc”.  

Nu putem rămâne doar la varianta definițiilor clasice ca fenomen sau acțiuni „în același timp”, unde şi când limitarea este mult prea mare dacă ne oprim doar la timp şi nu luăm în considerație şi spațiul. Lipsind fenomenul sau acțiunea ca fenomen de obiectul sau obiectele care le susțin. Cu atât mai mult să nu luăm în seamă natura de dincolo de virtualul, iluziile și umbrele noastre, umane sau științifice. Trebuie să înțelegem simultaneitatea ca semnificație în ansamblul ei ca general şi particular dar mai ales ca dependență/independență de transformare și devenire, perfecțiune și veșnicul lor etern. Alt fel, limitat doar la timp, este ca şi când am putea crede că doi oameni sau fenomene sau acțiuni care există în același timp unul la București altul la Paris sunt simultaneități în condițiile în care sistemul de referință este omul şi nu societatea. Dacă societatea este sistemul referențial al comparațiilor evident oamenii de pe această planetă sunt o societate ca simultaneitate/dialectică și neconvențională. Aceste exemple sunt doar cazuri particulare ce ne fac să înțelegem rolul reperelor, situațiilor sau sistemului de referinţă ca limită și limitare, unde și când trebuie să ținem cont permanent de limitare, relativ/absolutul lor şi corecțiile permanente necesare limitării, etc. Să nu facem limitarea (uman eroare sau greșeală) să credem că obiectele/fenomen nu pot sau nu sunt o simultaneitate/dialectică corp, obiect/fenomen, sau ființă lucru că conținutul sau materia/putere a lui ca existență cu formă și spirit sau doar substanță cu configurație și spirit, ca simultaneitate/dialectică și neconvențională. Limitând în mod voit sau nu, înțelegerile ca semnificație doar la asociere, dualitate, interdisciplinaritate sau altceva, etc. Indiferent dacă discutăm de unicitate sau particular ale ei sau doar de virtual, iluzii și umbre ale lor ca lume, corp, obiect sau fenomen, ființă sau lucru, etc. Este absurd sau „imposibil”, să spunem sau să credem că există egal,  antiegal sau inegal ca identic al lor în natura cu contrarii care nu „se anulează reciproc”, sau că natura este doar interdisciplinaritate, asociere sau dualitate, etc., de secvenţe sau părți. La fel cum unitatea matematică „1” nu mai este o unitate dacă lipsește o secvență sau parte a ei, indiferent cât de mare sau mică și nu putem spune sau crede că multiplii și submultiplii ei sunt duali, asociați sau interdisciplinari, etc. La fel cum dacă unui om îi lipsește un singura atom sau o singură moleculă, etc., nu mai este omul care a fost ci altul sau alt fel de om, chiar dacă noi sau alții nu putem compara sau raporta asemănările sau diferențele dintre ei. Cu atât mai mult cu cât orice unitate sau dimeniune unică are nenumărate, infinite sau nelimitate diviziuni sau multipli, după caz.

Oamenii sunt limitați prin natura, natura/realitate și virtualul unicității lor, ca secvențe sau părți limitate ale unicității sau naturii care sunt și în care există. În aceiași clipă/moment în care se autolimitează punând sau „impunând” propriile lor convenții umane sau științifice, cu sau fără voința lor. Spunând sau crezând că în cazul în care unui om îi lipsește o mâna, doar un deget, doar un atom sau moleculă, etc., sau dacă are ceva în plus este omul care a fost sau același om. Ceea ce este, evident, o limitare peste care trebuie să trecem într-un fel sau altul, el nu mai este același om ca întreg, el este un om cu o parte mai puțin sau poate mai mult, nu mai are toate componentele umane sau are unele în plus ca entitate bine definită a dicţionarului clasic. Alt fel spus ar  fi ca şi cum am spune sau am crede că proprii noștri copii suntem noi înșine pentru că au tot ceea ce avem noi şi evident este o eroare sau mai exact o limitare cum spunem noi. La fel cum orice unitate matematică, număr, cifră sau convenţie, formulă, conținut sau entitate/univers, etc., nu este și nu mai poate fi aceiași, ca egal sau identic,  în lipsa unei secvențe sau părți sau adăugarea unei secvențe sau părți, indiferent de mărimea, înțelegerea ca semnificaţie sau calitatea ei, situație, natură sau organizare, etc. În matematică, religie, știința ca percepție sau metaforă, etc. se specifică sau trebuie specificat, pentru orice parte sau secvență a unui tot sau întreg, diferitul, antidiferitul, non diferitul sau și indiferitul lui, ceea ce noi oamenii, umanitatea sau știința noastră nu specifică comparat sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință prin convnețiile lor. Considerând de atâtea ori că alt fel sau diferitul recunoscut este sau poate fi discriminare. În condițiile în cate orice diferit este un alt sau alt același ca simultaneitate/dialectică spre deosebire de discriminare care este sau poate fi doar un alt sau alt fel de același dusă la extremitatea sau extremismul ei. La fel cum lăcomia este o necesitate dusă la extrem sau extazul o fericire extremă sau extremistă, etc., ca trecere a lor dincolo de limitele unei convenții. 

Dacă adăugăm la definiția teoremei lui Pitagora o literă sau un sigur cuvânt nu mai este a lui sau egală sau identică sau aceiași, în sens clasic, ca să nu discutăm de absolut/relativul oricărei definiții sau teoreme, în acest sens. De alt fel orice om în fiecare clipă/moment sau secvență a dimensiunii loc/vreme sau spațiu/timp, ca devenire sau transformare, este un alt om, doar convențiile noastre ca gânduri sau idei, teoretice sau practice, specifice, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă care pun condiția de existență de egal sau identic, uman sau ştiinţific, nu fac sau nu vor să facă diferența. În acest context este evident că totul este unic în aceiași clipă/moment în care există egalul și identicul uman sau științific, al oricărui conținut sau entitate/univers ca știut sau doar particular al lor ca uman și știință. În caz opus sau contrar este evident că apare ipoteza că egalul și identicul ar apare din inexistența lor ceea ce nu este posibil. Chiar dacă orice om este un altul sau alt fel de om în fiecare clipă/moment al existenţei lui, ca orice unicitate sau particular al ei, conținut ca entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc., egalul și  identicul există. Confirmând existența paradoxului, armoniei și normalității lui ca devenire și transformare perfectă. În orice secvență sau parte, tot sau întreg al clipei lui moment, orice conținut sau entitate/univers inclusiv om, umanitate sau știință, etc., sunt același/diferite sau egal/antiegale, chiar dacă există o asemănare, identificare, comparație  sau raportare, etc., pe care o convenim ca egal, antiegal sau inegal ca identic, uman sau ştiinţific, prin punerea convențiilor noastre şi condițiile lor de existenţă.

Asta nu îl face pe un handicapat om întreg, în sensul definițiilor convenţionale sau neconvenţionale,  cum nu îl face în nici o clipă/moment al vieții pe oricare dintre oameni, oricare conținut sau entitate/univers  același om sau aceiași oameni, același conținut sau aceleași conținuturi, etc., ca egal, antiegal sau inegal ca  identic, în sens clasic. Cu atât mai mult pe o devenire sau transformare perfectă, care respectă principiile și regulile naturii dar mai ales cu contrarii, opus sau contrar, care nu „se anulează reciproc”. Făcând diferența dintre asemănare ca raport/comparație și identificare ca raport/comparație, una ca relativ al raportului/comparație alta ca absolut al aceluiași raport/comparație. Egalul, antiegalul sau inegalul ca  identicul, asemănarea sau identificarea, raportul sau comparația etc., ca uman sau ştiinţă, sunt doar presupuneri supoziții sau utopii ca virtual de iluzii și umbre, al minții, judecății și rațiunii umane sau științifice, care apar doar o dată apariția reperelor, situațiilor și sistemelor de referință, absolut/relativul lor ca știut și doar o dată cu mintea, judecata și rațiunea umană sau științifică apar ca o cunoaștere, cuprindere și definiție umană sau științifică.

Din aceste motive şi multe altele, nici o dată, nicăieri, nici când şi nici unde să nu limităm asemănarea cu identificare, comparațiile sau rapoartele convențiilor, inclusiv umane sau științifice ale definițiilor clasice, alte filozofii convenţionale, ceea ce ştim sau cunoaște, credem că ştim sau cunoaștem despre ele, etc. În aceiaşi clipă/moment în care să nu uităm că asemănarea, identificarea, raportul sau comparația,  etc., umane sau științifice sunt doar cazuri particulare, ca egal, antiegal sau inegal ca identic, uman sau ştiinţific, care nu respectă principiul naturii lui Lavoisier iar contrariile, opusul și contrarul lor „se anulează reciproc”. Chiar dacă orice conținut sau entitate/univers ca natură, realitate, natura/realitate și virtualul al unicității lor, au un ADN sau tipar al lor, ca și noi sau Unicitatea și Dumnezeu din care suntem secvență sau parte, etc., ca acelaşi/diferit simultan/dialectic și neconvențional. Chiar dacă nicăieri, nici o dată, nici când şi nici unde, acelaşi sau diferit, cu atât mai mult  egal, antiegal sau inegal ca identic al lor ca, nu poate și nu există separat. În caz opus sau contrar separarea lor ar fi o limitare a paradoxului lor ca armonie și normalitate, și neconvențională de secvență sau părți. Prin definiţie orice simultaneitate/dialectică neconvenţională este un paradox având în vedere că sunt unul şi acelaşi lucru dar comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă ca acelaşi/diferit de părți sau secvenţe, aceleași/diferite,  sau neconvenționale.     /

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A discuta unicitățile, natura, realitatea, natura/realitate sau virtualul lor simultan/dialectic în lipsa simultaneităţii lor sau a dialecticii este ca şi când am merge cu ochii închiși spunând că vedem tot şi invers, ori neglijând adevărul dialecticii ori neglijând existența conținutului acelei dialectic ca unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc. La fel de absurd sau „imposibil” cum a discuta de un conținut sau corp în lipsa revelației sau adevărului lor și invers sau a crede că există sistem în lipsa haosului său.    /