Eu sunt, noi suntem

Eu sunt, noi suntem,

nisipul și iarba pe care călcăm,

suntem natura ce suntem și-n care existăm,

neantul din care venim și plecăm,

Lumina/întuneric din care ieșim sau intrăm.

ba chiar finitul/infinit pe care-l visăm.

Bine și rău, urît și frumos ca natură,

apus de răsărit dar și virtual,

de iluzii și umbre ale lor, 

căci știe natura că sunt și noi suntem,

prin ea ca natură.

Știe ce-am fost, ce suntem

sau ceea ce vom fi,

chiar dacă nu putem cunoaște sau cuprinde,

noi, nelimitatul naturii care sunt

sau al naturii care suntem,

atunci, acum și dincolo de noi.

Putem să credem și să spunem

eu sunt, noi suntem ,

n-am fost sau nici nu vom mai fi,

la fel ca tot ceea ce este sau există,

natură, virtual de vorbe și de fapte,

chiar dacă nu am fost și nici nu vom mai fi,

nici când, nici unde și chiar nici o dată.

Ca paradox perfect/„imperfect” r

nedemonstrabil,  de armonie și normalitate,

mulțime de contrarii ce duc la nemurire

și altele ce nasc inexistența lor și-a noastră.