Nu-mi pare rău...

 

Nu-mi pare rău că plec

Îmi pare rău că nu mă mai întorc,

nici când și nici o dată,

așa cum sunt sau cum am  fost,

sau alt fel spus nu pot

cuprinde sau cunoaște

Natura care sunt, cu-atât mai mult

Perfecțiunea și nelimitatul Ei.

 

Când ura ta va deveni iubire

Vei înțelege ne-nțelesul lor

Căci paradoxul este ură și iubire

La un loc sau simultan,

Ca viața cu moartea/naștere a ei, 

lumină/întuneric

sau virtual de umbre și iluzii,

ca paradox de armonie și normalitate,

de contrarii.

Și tu și eu de-acum vom ști ce este  

Perfectul/”imperfect” ca paradox

Ca veșnic și etern, 

Chiar dacă nu cuprindem

sau cunoaștem,

Nelimitatul lor de ne-nțeles

sau înțeles și extraînțeles,

Cu mintea, judecata sau

rațiunea noastră, limitată,

de gânduri și idei.