Spațiu

Ca natură non dialectică  a dicţionarului clasic „spațiu” este,

„SPÁȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte, distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită cu vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink”.

Prin convenţie, tărâm al unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca loc/așezare, așezare ca stare sau realitate, loc ca situaţie sau natură, spaţiu ca virtual al naturii locului, spaţiu.sisitem, spațiu uman sau științific ca distanță, spațiu, loc, așezare, tărâm, laic/teiste, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului simultan/dialectic „spațiul” este,

„virtualul tărâmului”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul tărâmului ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„spaţiu.unicitate”,

convenţie ca percepţie a iluziei tărâmului unicităţii respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spaţiu al unicităţii este un virtual al tărâmului perceput al ei iar orice virtual al tărâmului un spaţiu.unicitate. Spaţiul.unicitate o simultaneitate/dialectică sau spaţiu/extraspaţiu (nespaţiu) ca situaţie/stare a unicităţii, 

-  situaţie,

„extraspaţiu”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„spaţiu”,

convenţie şi percepţie a extraspaţiului situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spaţiu este un extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spaţiu cu acelaşi extraspaţiu ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extraspaţiul cu spațiul, locul, așezarea sau tărâmul, nespaţiul (în nici un caz în sens clasic ca negare a lui) sau antispaţiul, inexistența lor ca non spaţiu sau inspațiu, etc., știind că orice extraspaţiu este un spaţiu dincolo de percepţie ca situaţie,

-  stare,

„extraspaţiu ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„spaţiu.stare”

convenţie ca percepţie a extraspaţiului stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice spaţiu al stării este un  extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spaţiu cu acelaşi extraspaţiu ca stare, 

-  situaţie ca sistem

„extraspaţiu ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„spaţiu.sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extraspaţiului situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice spaţiu al situaţiei ca sistem este un extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extraspaţiul, situaţiei ca sistem, cu spațiul, locul, așezarea sau tărâmul,  nespaţiul (în nici un caz în sens clasic ca negare a lui) sau antispaţiul, inexistența lor ca non spațiu sau inspațiu, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extraspaţiu este un spaţiu dincolo de percepţie, al situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil.

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice situație devine distanță, spațiu, loc, așezare, tărâm, laic/teiste, etc., măsură sau măsurabil precis. Cu contrarii, opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință despre extraspațiu, spațiu, loc, așezare sau tărâm, nesituaţie sau antisituaţie, inexistenţa lor ca non spațiu sau inspațiu, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „spaţiu” este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extraspaţiului”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spațiului/extraspaţiu”,

sau al dialecticii nespaţiului virtualului tărâmului situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antispaţiului”

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spațiului/antispaţiu”,

sau al dialecticii nespaţiului iluziei tărâmului situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Altfel spus orice spaţiu este de fapt un extraspaţiu, ca alt sau alt fel de spaţiu dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Dacă luăm în discuție dialectica sau dimensiunea unică spaţiu/timp a momentului transformării (ca unitate, dimensiune unică sau simultaneitate) putem spune fără a ne limita că spațiul este simultaneitatea/dialectică neconvențională de secvenţe sau părți ale timpului şi invers sau supraunitarul dialecticii lor ca spaţiu/timp. La fel de bine cum putem spune că timpul este un extraspaţiu sau spațiul este un extratimp având în vedere simultaneitatea lor dialectică, de secvențe sau părți, fără a confunda spațiul cu timpul ca unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc. Fără a confunda spațiul unidimensional cu tridimensionalul lui sau tridimensionalul situației cu tridimensionalul transformării sau devenirii, cu atât mai mult spațiul situaţiei în general cu spațiul gândurilor şi ideilor umane sau științifice, etc. În acest context, spațiul și timpul situaţiei, dincolo de gândurile şi ideile umane sau științifice, cu contrarii, opus sau contrar, egal, antiegal sau inegal ca identic al lor, etc., care „se anulează reciproc”, nu pot şi nu sunt negative în sensul de opus sau contrar uman sau științific, chiar dacă ambele variante sunt o simulatenitate/dialectică și neconvențională, ca paradox.  Existență, devenirea și transformarea nu sunt și nu pot fi negative în sens clasic, ca existență, chiar dacă există, opusul și contrarul lor, în ambele variante ca  antidevenire, antitransformare și antiexistență. Ca alt sau alt fel de contrarii, opus sau contrar, care nu „se anulează reciproc” în aceiași clipă/moment cu contrarii care „se anulează reciproc”, ca paradox și normalitate a lui. Pe de o parte deoarece există existența și inexistența există inexistență comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință, inclusiv umane sau științifice. Pe de altă parte existența pozitivului în lipsa negativului ar duce la concluzia că nu există paradox, sau că poate exista o definiție a pozitivului în lipsa negativului, a existenței în lipsa inexistențe sau a viitorului fără trecut, etc., simultan/dialectic și neconvenționale. În condițiile în acar fizica sau religia demonstrează că nu putem cuprinde, cunoaște sau defini spațiul în lipsa timpului și invers, laic/teiste. Ceea ce este paradox ca natură rămâne paradox și ca natură umană sau științifică, ca absurd sau „imposibil”. Reversibilitatea spațiului și timpului există dar nu în sens clasic doar cu contrarii care „se anulează reciproc” ci simultan/dialectic și neconvențional de secvențe și părți, cu contrariile care „nu se anulează reciproc”,  ca alt sau alt fel de secvențe și părți. Având în vedere,  pe de o parte, nelimitatul condițiilor de existență ale oricărui conținut sau entitate/univers. Pe de altă parte faptul că reversibilitatea nu poate fi și nu este ca egal sau identic în sens clasic ci neconvențional ca alt sau lat fel de identic sau egal. Ast fel spus noi suntem pereni dar și perfecți la fel cum planetele dispar dar apar alte sau alt fel de planete cu alt sau alt fel de gânduri sau idei umane sau științifice sau alt și lat fel de virtual al lor. Religia știe și a știut prin natura noastră și a ei că ciclurile vieții merg mai departe, fizica și matematica prin cunoașterea lor nu pot demonstra existența noastră de dincolo de noi prin umanul și știința lor convențională. La fel cum religia trăiește spiritul și spiritualitatea matematica sau fizica nu știe ce este acela spirit chiar dacă el există. Haosul are spaţiul şi timpul lui, ca orice sistem sau orice situație, orice conținut sau entitate/univers ca haos/sistem, chiar dacă noi sa alții nu putem compara sau raporta specificul haosului ca indiferența/întâmplare. Hiperspațiul este doar un alt sau alt fel de spațiu ca extraspațiu și nu supranatural sau de altă natură în condițiile în care totul este natură, chiar și dincolo de ceea ce putem cunoaște, cuprinde sau defini noi sau alții din sau despre natură. 

 Trebuie să clarificăm oarecum înțelegerile acestor semnificații de spaţiu și timp dincolo de limitele definițiilor clasice ale dicționarelor, eliberându-le de limite, confuzii, neclarități în sens clasic, absurd sau „imposibil”, etc.  Unde şi când nu trebuie să confundăm spațiul unidimensional cu nelimitate direcții și sensuri, al unicităţii sau particularului ei cu spațiul convențional, tridimensional sau doar uman și științific. Spațiul ca element al momentului transformării, momentul ca  unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc. Care împreună cu timpul devine dialectica momentului și a transformării ca spaţiul/timp, indiferent de situație, natură sau organizare a lor inclusiv ca măsură sau măsurabilul lor umană sau științifică. În nici un caz să nu ne autolimităm prin definițiile clasice și non dialectice, alte filozofii convenționale, ceea ce știm sau credem că știm, etc.

În definițiile clasice se spune că spațiul este, „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor”. Dar trebuie să remarcăm câteva înțelegeri ca semnificație limitate, greșeli sau erori după caz. În primul rând limitarea spațiului la tridimensional spre deosebire de unidimensionalul lui cu nelimitate direcții și sensuri ca natură. Apoi faptul că deși mai nou se recunoaște diferența între spațiul limitat sau „întrerupt” de existența specifică unui conținut sau entitate/univers,  se vorbește în definițiile clasice de aspectul lui „neîntrerupt” sau continuu. Chiar dacă spațiul ca și timpul specific oricărui conținut sau corp, etc., dispare pentru tot de-a una, o dată cu conținutul sau corpul respectiv. Dincolo de confuzia dintre obiect și subiect, obiectiv și subiectiv, a dicționarelor clasice, care ne spune că obiectivul este cel „Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea” iar subiectivul „Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală; care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om”. Spre deosebire de înțelegerile noastre neconvenționale care cuprind, cunosc sau definesc obiectivul ca natură supusă atenției sau obiect supus atenției după caz. Iar subiectivul un subiect ca virtual al naturii sau fenomen al obiectului respectiv supuse atentei unui conținut sau corp, etc.

La momentul definirii obiectului, obiectivului, subiectului și subiectivului am clarificat, sperăm, aceste înțelegeri ca semnificație eliberând definițiile clasice de limitele lor. Astfel că obiectivul nu este și nu poate fi „în afara conștiinței omenești și independent de ea” sau „aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială”, așa cum spun definițiile clasice. La fel ca și în cazul aprioricului kantian care nu poate exista în lipsa experiențelor sale sau ale omului, umanității și științei lor. În condițiile în care totul este natură și variante ale ei, condiții care justifică natura ca obiect sau natură supusă atenției ca obiectiv, iar virtualul ei de iluzii și umbre ca subiect care supus atenției devine subiectiv. În limitele umane sau științifice obiectul naturii este sau poate fi „în afara conștiinței omenești și independent de ea” sau „aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială” așa cum spun definițiile clasice prin convențiile lor. În aceiași clipă/moment în care virtualul ei poate și este ca uman sau știință „Totalitatea acțiunilor, evenimentelor” sau „Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.”, ca subiect care devine subiectiv dacă este supus unei atenții, analize, studiu, etc. Justificând în acest mod natura ca obiect care  supus atenției devine obiectiv, în aceiași clipă/moment în care  virtualul ei de iluzii și umbre este subiect care supus atenției, analizei sau studiului devine subiectiv al ei, după caz. Astfel se justifică logic obiectul, obiectivul și subiectivul naturii și virtualului ei supuse atenției, inclusiv ca uman sau știință dar și neconvențional al lor, în aceiași clipă/moment ca paradox. Înțelegerea ca semnificație în ambele variante, convenționale și neconvenționale, poate fi  limitată la corp ca natură umană sau științifică, obiect (obiect ca natură virtuală) și obiectiv (obiect supus atenției), subiect (virtual al naturii ca subiect sau fenomen) și subiectiv (subiect supus atenției), etc. Virtual al naturii care nu este natură în sens clasic,  decât prin convenție sau convențional și punerea lor de condiții de existență. În variantele umane sau științifice, corpul, obiectul/fenomen sau ființa/lucru, etc., nu pot fi în nici o variantă natură decât convențional. Având în vedere că natura este „perfect/imperfectă”, nu perfectă și nici „imperfectă” separat, nici ca natură sau conținut, nici ca virtual al ei corp sau virtual al lui cu atât mai mult ca obiect/subiect sau obiectiv/subiectiv al lor, convenționale sau  neconvenționale, de secvențe sau părți, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință dar și dincolo de ele. În condițiile în care în ambele variante sunt contrarii care nu „se anulează reciproc” dar și contrarii, opus sau contrar al lor, care „se anulează reciproc”, ca paradox, armonie și normalitate a lui „perfect/imperfectă”, în oricare variantă a naturii.

Din aceste motive trebuie să fim foarte atenți la înțelegerea ca semnificație a spațiului ca spațiul este „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni”. În aceste condiții nu putem accepta doar varianta clasică a spațiului ca „Formă obiectivă și universală a existenței materiei”, în condițiile în care și puterea materiei respective are spațiul ei. La fel cum nu putem accepta doar definițiile clasice ca masă și energia sau materia ca în sens clasic este o „Substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități”. Chiar dacă în nici o știință nu apare într-o formulă, lege sau normă, cu atât mai mult nu are un semn/simbol al ei științific, nici ca percepție nici ca metaforă. Ca să nu spunem că am rămas limitați doar la definiția materiei lui Aristotel ca „substanță  din care se fac obiectele”, chiar dacă suntem în mileniul III.  În mileniul III, unde și când știm că totul este natură și variante ale ei ca realitate, antură/realitate și virtual al lor,  contrarii care „se anulează reciproc” dar și contrarii care nu „se anulează reciproc”, că armonia și normalitatea paradoxului, care nu poate fi ocolit sau eliminat, însemnă ca semnificație perfect/„imperfect”, în nici un caz separat, etc. Ca atare știm și cunoaștem dependența/independența și absolut/relativul spațiului și timpului ca adevăr sau dialectică a momentului transformării, oricărui conținut sau corp., entitate/univers sau obiect/fenomen, etc. Cu condiția evidentă să nu confundăm obiectul cu obiectivul lui sau subiectul cu subiectivul lui, în nici o variantă a naturii inclusiv umană sau științifică. Cu atât mai mult entitatea  ca obiect al natură cu universul ei ca fenomen, fiecare cu obiectul/obiectiv și subiectul/subiectiv al lor specific.

Adevărul și revelația sunt sau pot fi un obiectiv sau un subiectiv uman sau științific în nici un caz o entitate sau entitate ca natură supusă atenției, știind că noi sau orice conținut nu putem cuprinde, cunoaște sau defini nelimitatul lor ca natură. Tocmai datorită limitelor, excepțiilor, entităților bine definite, absurd sau „imposibil”, etc., comparat, comparativ sau raportat cu   repere, situații sau sisteme de referință absolut/relative față de care se comparăm sau raportăm. Chiar dacă toate acestea sunt existențe și inexistențe ca paradox. La fel cum forma şi spiritul nu sunt și nu pot fi definite ca obiect sau obiect supus atenției ci doar fenomene sau fenomen supuse atenției. Variantele dicționarelor clasice, ale spațiului, sunt o limitare la convenție, fără discuție, deoarece dicționarele clasice, umane și științifice nu pot  depăși limitele lor convenționale. Ele nu pot exprima esența paradoxului ca simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe sau părți, nu pentru că nu pot ci doar pentru că nu au depășit limitele înțelegerilor ca semnificație convenționale. N oi le eliberăm de aceste limite prin alte sau alt fel de convenții, dar tot convenții ca extraconvneții. Simultaneitatea lor dialectică înseamnă neconvenționalul nostru, limitat desigur la uman, umanitate și știința lor și a noastră. Ca paradox nu putem ieși din convenționalul nostru specific, chiar dacă îi depășim permanent limitele. Din clipa/moment în care spațiul convențional este o simultaneitate/dialectică și neconvențională cu extraconvenționalul lui, ca secvențe și părți, paradox, armonie și normalitate a lui. Faptul că definiția clasică şi non dialectică leagă spațiul de natura lui ca substanţă sau „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie,” şi nu de transformarea, momentul și dialectica lor ca spațiu/timp, ei este o limitare grosolană, atâtea clipe/moment în care spațiul şi timpul nu sunt obiecte sau obiective ci doar subiect sau subiectiv al existenţei transformării. Cu atât mai mult ca virtual de iluzii și umbre umane sau științifice laic/teiste, etc., convenționale ca gânduri sau idei. În aceiaşi clipă/moment în care ca unicitate sau particular al ei putem spune că spațiul este dependent/antidependent de natură și variantele și invers datorită simultaneității lor dialectice și neconvenționale de secvențe și părți. Din aceste motive nu putem spune că este „inseparabil de materie” şi nu pentru că spațiul este obiectiv. 

Din păcate definițiile clasice leagă spațiul de materie, acea materie a lui Aristotel ca „substanţă din care se fac obiectele”, şi nu de devenirea sau transformarea ei specifică, ceea ce înseamnă să legăm spațiul (chiar dacă limitarea este evidentă doar la spaţiu în lipsa timpului său) doar de entitate şi nu și de univers, așa cum îl redefinim noi neconvențional. Spaţiul, ca şi timpul, trebuie să fie definite ca dependență/independență, adevăr sau revelație, etc., ca simulatenitate/dialectică a universului devenirii și transformării cu specificul lor ca natură și variante ale ei. Ca parte sau secvență a conţinutului sau  entităţii/univers, separat sau împreună. De-a lungul timpului, spațiul a fost legat de multe forme ale transformării, respectiv transcendental, fenomen, material, ideal iar mai nou neconvențional, sau absolut/relativ, ca simultaneitate/dialectică neconvențională.  Niciodată până la prezenta teorie nu a fost definit momentul transformării simultan/dialectice ca unitate, dimensiune unică sau simultaneitate, etc., ca spaţiu/timp, unde și când momentul este unitatea, dimensiunea unică sau simultaneitatea, etc., a transformării iar dialectica lui spațiul/timp. Nici cel puțin limitat ca parametru unic al sistemelor umane sau nu, nu dincolo de el ca transformare, chiar dacă radarele, tomografele,  laserele sau cercetarea planetelor galaxiei, se bazează pe razele de lumină sau ultrasunete care măsoară momentul ca spațiu/timp al lui și al transformării. Context în care este evident că spațiul/timp este limitat de existența momentului și transformării respective și apare sau dispare o dată cu conținutul, transformarea sau momentul transformării și conținutului etc. dincolo de acest spațiu limitat la oricărei transformări există spațiul nelimitat al Unicității sau Lui Dumnezeu, ca perfect/„imperfect”, după caz.  

Este greu de acceptat în mileniul trei formularea că spațiul este o „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie”. Acest lucru ne face să credem că energia sau golurile nu au un spațiu al lor sau chiar gândurile sau ideile noastre (spațiu sau timp virtual) care nu pot fi definite ca materie sau masă dar nici putere sau energie, în nici un caz. Spațiul energiei sunt golurile pe care le formează dar şi gândurile şi ideile au spațiul lor virtual de iluzii și umbre, ca să nu mai discutăm de spațiul neconvențional ca spaţiu/extraspaţiu de la care pleacă sau trebuie să plece orice general sau particular al lui. Spațiul cunoscut, cuprins sau definit în diversele filozofii convneţionale ne arată limitele lor convenţionale în limita dicționarelor clasice, pe de o parte. Pe de altă parte toate filozofiile definesc spațiul doar din punct de vedere al cunoașterii umane sau științifice la un moment dat şi nu este suficient. Deoarece cunoaşterea umană este doar o cunoaştere ca gânduri sau idei, teoretice sau practice şi nu unicitate sau particular al ei ca natură, natură/realitate sau virtual al lor. cu contrarii care „se anulează reciproc”, care nu respectă principiile și regulile naturii de dincolo de uman sau știință. Dacă nu luăm în discuție și contrariile care nu „se anulează reciproc” ale naturii, paradoxul dispare și o dată cu el lumea și natura care suntem și în care existăm.  Așa cum am mai spus să nu confundăm cunoaşterea ca știut uman sau ştiinţific cu știutul ca generalitate a naturii și variantelor ei particulare, inclusiv umanul și știința lor.  Un om fără carte știe prin natura lui, în oricare variantă a ei, dacă are carte pe lângă ceea ce știe, cunoaște prin educație, chiar dacă nu are încredere în știutul lui sau limitele acestuia ca parte sau secvență a naturii. Dovada, Einstein a spus că timpul şi spațiul se deformează dar el în intenția de înțelegere a semnificației se referea la timpul şi spațiul convențional, limitat la corpuri ca obiecte/fenomen și nu la conținuturi ca entități/univers. Chiar dacă vorbește sau se ajută de specificul unei raze de lumină ca dualitate undă-corpuscul nu materie/putere sau cel puțin masă/energie după caz, ca lumină sau foton. Comparând sau raportând accelerația şi timpul ei convențional față de repere, situații sau sisteme de referință ca substanță limitate și absolut/relative, nu la spațiul şi timpul Unicității sau Lui dumnezeu, după caz, ca situație/stare sau dependent/independent al lor de universul lor  interior/exterior nelimitat dincolo de gânduri sau idei umane sau științifice.  Lumină lui Einstein este de fapt o unicitate convențională şi deformarea razei de lumină este deformarea spațiului unicităţii sau conținutului respectiv ca lumină (foton ca substanţă, masă/energie, sau undă-corpuscul, după caz) în sens clasic şi nu simulatenitate/dialectică și neconvențională. Mai nou ar trebui să căutăm devierea cuantelor naturii nu doar a substanței ca undă corpuscul sau a existenței unui conținut sau altul, limitate, absolut/relative, etc., la rândul lor. Sau chiar a devierea strungurilor, neutronilor sau neutrinilor, etc., la care nu putem ajunge sau ajungem mai greu şi de ce nu chiar dincolo de ele, chiar dacă şi ele sunt pure convenţii ca alt sau alt fel ce convenții ca neconvenţional. Fără a ne autolimita la o teorie sau alta sau doar norme și formule umane sau științifice ca asocieri, dualități sau interdisciplinarități, etc. limitate față de nelimitatul naturii, de dincolo de ele și de repere, situații sau sisteme de referință. Așa cum am mai spus şi vom mai spune spațiul este o constantă/variabilă spre deosebire de timp care este o variabilă/constantă ca dialectică a simultaneităţii lor de secvenţe și părți neconvenţionale. Motiv pentru care nu vom putea nici noi nici alţii să le limităm doar la constantă sau doar variabilă, după caz.

Ca simultaneitate/dialectică și neconvențională putem scrie o relație filozofică, nu o formulă sau normă, cu contrarii care nu „se anulează reciproc” a spațiului, astfel,

sj ≅ ≅  ≅  /  /  /  ≅ constant/variabil ≠ tj ≅ variabil/constant, 

plecând de la relația dialecticii momentului transformării ca spaţiu/timp, „dial.momj”, respectiv, 

dial.momj ≅ sj/tj ≅  /  ≠ sj ≠ tj ,

relație care se poate scrie și matematic, fizic, chimic, teist, laic, etc., dacă limităm înţelegerea ei ca semnificație la uman sau ştiinţă ca percepţie sau metaforă. Ca sistem sj şi tj reprezintă spațiul şi timpul oricărui conținut ca entități/univers sau corp ca obiect/fenomen, etc., iar „s0j, şi „t0j, sunt spațiu și timp, unidimensional sau tridimensional, ca secvențe sau părți neconvenționale, după caz.  În limitele matematice putem scrie această relație ca formulă sau normă matematică sub forma,

smatj ≅  ≅  ≅  /  /  /  = constant/variabil ≠ t0j  = variabil/constant,  

sau alte variante ca scădere sau împărțire, înmulțire sau integrale, lege de compoziție, etc., desigur limitat la matematică, convenții specifice şi limitele lor umane sau științifice, ca ştiinţă percepută sau metaforă în general, gând sau idee, teoretice sau practice, ca virtual de iluzii și umbre specifice. Diferența dintre relații este evidentă, sperăm, indiferent de operația sau formula matematică,  fizică sau religie, parapsihologie, etc. Ca limitare a simultaneităţii lor dialectice, cu condiţia să ţinem cont de limită limitare şi corecțiile ei permanente. Relația ne spune pe de o parte că orice spațiu este simultaneitatea/dialectică neconvențională de secvențe și părți, dar şi faptul că orice spațiu este o simultaneitatea/dialectică nelimitată, constant/variabilă, de secvențe și părți neconvenționale. Am putea să spunem la fel de bine că spațiul este simultaneitatea secvențelor dialecticii moment/timp, momj/tj, adică,

sj ≅ momj/tj ≅  /  ≠ q0j ≠ t0j

unde şi când, ca în toate operațiile ca relații filozofice, utilizăm literele mici ca înțelegere a semnificației că aparțin unicităţii, conţinutului sau entităților/univers nu Unicităţii sau Lui Dumnezeu, după caz, la care nimeni şi nimic, nicăieri, nici unde, nici când și nici o dată, nu poate ajunge.

Spațiul ca şi timpul au întotdeauna aceiași natură cu momentul, transformarea, conținutul, entitatea sau universul lor, etc., în toate variantele ei ca natură sau virtual al ei, conținut sau corp, etc., chiar dacă universul lor ca devenire și transformare, clipă sau moment loc/vreme sau spațiu/timp,  etc., sunt nelimitate iar entitatea limitată. Ca paardox, armonie și normalitate a lui și a lor, ca dovada că natura oricărui spațiu sau timp este aceiaşi natură cu devenirea și transformarea pe care o cuprinde cunoaște sau definește. Inclusiv ca uman sau știință, gânduri sau idei, percepție sau metaforă a lor, separat sau împreună, etc. Nu trebuie să dăm exemple, dacă privim transformarea noastră ca natură sau virtual al ei, viața noastră ca oameni. Adică în momentul în care murim spațiul existenței noastre dispare pentru noi ca şi timpul şi transformarea care ne cuprinde, cunoaște sau defineşte dimensiunea unică a transformării noastre sau a dialecticii momentului ei ca spațiu/timp. Cu condiția să nu uităm că această transformare care dispare este doar virtualul ei de iluzii și umbre umane sau științifice cu contrarii care „se anulează reciproc”, chiar dacă devenirea și transformarea, ca dispariție, merge mai departe prin contrariile care nu „se anulează reciproc”. În condițiile în care moartea duce la inexistență iar dispariția doar la o alt sau alt fel de convenție a devenirii și transformării nelimitate. Doar în lumea virtuală de iluzii și umbre umane sau științifice există o naștere și moarte, ca inexistență, dincolo de ele, cu sau fără natură după caz. Dincolo de uman sau știință nu există inexistență ca și contrariile care „se anulează reciproc”, pe de o parte deoarece nu mai există repere, situații sau sisteme de referințe sau sunt nelimitate. Pe de altă parte deoarece paradoxul existenței/inexistență, a perfectului/„imperfect” sau contrariilor care „se anulează reciproc” cu cele care nu „se anulează reciproc”, etc., merge mai departe ca o altă dovadă a armoniei și normalități lui și al lor.     în esență de reținut că în lipsa oricărei transformări nu există spațiu sau timp nici ca unicitate nici ca particular al ei, cu atât mai mult ca virtual, iluzie sau umbră a lor. În clipa/momentul în care am murit iluzia sau iluziile noastre nu dispar pentru tot de-a una doar se transformă, chiar dacă existența/inexistența noastră merge mai departe. Dar nu ca uman, umanitate și știință a noastră ci alt sau alt fel de virtual, iluzii și umbre ca neconvențional al lor de secvențe și părți, ca și transformare, momentul sau spațiul/timp al lor și al nostru.

În toată perioada existenței noastre spațiul este aparent constant, chiar dacă știm și cunoaștem că nu exisă și nu pot exista constante pe o devenire și transformare simultan/dialectică și neconvențională, dincolo de repere, situații sau sisteme de referință. Constantele apar doar o dată cu convenția și convenționalul ei limitat, plin de excepții, absolut/relativ, absurd sau „imposibil”, cu entități bine definite, constant și invariabil, etc.  în plus, spațiul, nu poate fi doar constant fiind simultan/dialectic și neconvențional de secvențe și părți cu timpul variabil. Chiar dacă timpul este constant în variabilul lui perfect/„imperfect” ca paradox, armonie și normalitate a lui. Putem observa ușor acest lucru dacă facem un exercițiu de imaginație în care transformarea sau timpul ar fi constant („stop cadru”) dar ştiind că nu există „stop cadru” decât prin convenție și punerea lor de condiții de existență. Sau constatând că viața noastră sau a oricărui conținut sau corp, nu rămâne „stop cadru”, invariabilă, constantă sau entitate bine definit, etc., nici o dată, nicăieri, nici unde, nici când și nici unde. Asta ne duce la concluzia exprimată deja că nu există „stop cadru”, chiar dacă spațiul convențional este constant iar timpul variabil prin convecție și punerile ei de condiții de existență. Dovada este simplă în orice clipă/moment, în care constatăm că noi sau orice conţinut, a existenței nu suntem același om sau aceiași substanţă, nu suntem o constantă sau mai mult o entitate bine definită în sens clasic, dar suntem oameni, umanitate și știință prin convențiile noastre, ca paradox, armonie și normalitate a lui și a noastră.   /